Povestea unei dimineti de Aprilie

Îmi plac diminețile de primăvară!. Grădinile au explodat în miresme și culoare și tot ce trebuie să faci este să deschizi ușa balconului și lași răcoarea dimineții să inunde camera. Ciripit de vrăbii guralive, miros de flori de liliac și multă lumină. O adiere de vânt infioară perdeaua și o flutură până in mijlocul camerei. Apoi o lasă să coboare încet la loc, ca o mângâiere de mătase. E liniște și pot să aud freamătul frunzelor atunci când vântul le ciufulește jucăuș. O dimineață perfectă , o cana de cafea si miros de primavara!

.

Oudenaarde West Vlanderen, Belgium

22.04. 2019  ora: 09,30

 

Viitorul fiecăruia dintre noi începe cu următorul gând.

Avem o viață agitată, cu foarte multe responsabilități, cu multe presiuni și decizii de luat zilnic. Ori de câte ori ne simțim inconfortabil, în loc să ne retragem în zona de confort, să luăm o pauză și să ne spunem nouă înșine: "Sunt într-un proces de schimbare, e normal să mă simt inconfortabil!" Și apoi să mergem pe drumul pe care am pornit. Făcând mereu aceleași alegeri în viață, vom face mereu la aceleași greșeli. Cu toții facem greșeli, dar asta nu înseamnă că trebuie să plătim pentru fiecare greșeală pentru tot restul vieții. Totul se transformă. Totul se schimbă. Soarele răsare în fiecare zi. Rănile se vindecă. Sufletul se vindecă. Mintea își schimbă atenția. Fericirea revine inevitabil. Momentele grele nu durează pentru totdeauna. Să luăm fiecare zi așa cum este și să fim recunoscători pentru ce avem. Și dacă nu suntem mulțumiți cu ce avem acum, atunci să fim recunoscători pentru fiecare răsuflare a zilei de azi. Există întotdeauna un motiv pentru care să fim recunoscători. 

Puterea de a schimba lucrurile e în noi, în permanență. E necesară aceeași cantitate de energie atât pentru a ne îngrijora cât și pentru a fi pozitivi. Să folosim atunci energia pentru a gândi pozitiv. Uneori doar să privim un lucru dintr-un unghi diferit poate schimba situația. Viitorul fiecăruia dintre noi începe cu următorul gând.

Avem prea mult din orice, dar prea puţin din ce ar trebui de fapt

Trăim într-o lume suprasaturată, avem prea mult din orice, dar prea puţin din ce ar trebui de fapt. Trăim pe repede-nainte, aşa ştim să trăim azi. Lumea aleargă zilnic şi uită să se oprească măcar o clipă ca să privească în jur. Mulţi oameni trec pe stradă şi nu văd nimic, trec pe lângă alţi oameni şi nu-i remarcă. Trăim haotic, facem multe şi de fapt nu facem nimic. Azi existăm mai mult ca entităţi virtuale decât ca fiinţe , interacţionăm dinamic pe reţele on-line, dar în viaţa reală abia mai schimbăm două vorbe. Existăm fizic, dar nu şi mental, de aceea ne scapă din vedere tot mai mult din ce se întâmplă în lume, ne conformăm şi nu vrem neapărat să mai schimbăm prea multe.

De multe ori am impresia că oamenii zilelor noastre îşi caută cu disperare rostul, menirea, chemarea, pe care mulţi nici nu le găsesc. Unii par recipiente goale sau suflete rătăcite care caută cu disperare ceva, dar habar n-au ce...ne închidem în noi, ne întrebăm tot mai mult şi mai acut ce-i cu noi aici, pentru ce suntem, ce mai putem face… Şi cât timp ne întrebăm şi cugetăm, timpul trece în fugă pe lângă noi si ne vom trezi prea tarziu sau prea batrani penru a mai putea schimba ceva...

Uneori „mai târziu” devine „prea târziu”

Expresia „mai bine mai târziu decât niciodată” nu mereu funcționează. De foarte multe ori anulăm călătorii, vise și motive de iubire pentru o altă zi, pentru altă dată. Iar la sfârșit ne alegem cu regrete, pentru că viața e previzibilă. Nu poți ști ce se va întâmpla mâine sau peste un an. Nu există oameni care să nu regrete că nu au acționat corect atunci când trebuia și au cedat, nu au plecat cu omul pe care l-au iubit, nu au învățat ceea ce le plăcea, nu au călătorit sau nu și-au trăit visul, fiindcă de fiecare dată când trebuia să-și materializeze propriile dorințe  au crezut că vor avea timp pentru mai târziu.Credem că avem tot timpul din lume, dar noi avem doar ziua de azi și atât. Mâine ar putea să nu mai fie,  să nu mai vezi răsăritul soarelui sau să nu mai ții de mână pe cel omul pe care-l iubești. Azi e o șansă, e un dar de la univers pe care trebuie să-l consumi, să-l folosești cum poți tu mai frumos. Să trăiești fiecare clipă și să nu uiți să te bucuri de tine, de cei din jur. Ea te așteaptă să vii și să nu o mai lași niciodată, el atât de mult speră să-ți fie alături. Și lucrurile se amână. Și ambii regretă apoi

.

Uneori „mai târziu” devine „prea târziu”. Prea târziu să fii lângă omul pe care l-ai iubit, fiindcă el deja și-a găsit fericirea.  Prea târziu să-ți îndeplinești un vis. Prea târziu să te muți cu traiul în țara ta preferată. Prea târziu să trăiești o nebunie. Unele clipe care nu sunt trăite la momentul potrivit nu le mai poți repeta, nu le mai poți simți. În viață ți se vor da șanse pe care va trebui să le trăiești atunci: la patru dimineața sau într-o zi de vară. „Mai târziu” nu va exista. Lăsând unele lucruri pentru mai târziu riști să pierzi oameni de calitate, succesul și împlinirea. Riști să conștientizezi că toată viața ta a fost compusă doar din anulări și frici care te-au adus spre regrete și frustrări. Trăiește azi, nu lăsa pe mai târziu – s-ar putea să fie prea târziu.

Se pare ca am uitat ca a trai si a supravietui nu e acelasi lucru...

Trăim zilnic ceea ce se numeşte rutină. Cu toţii suntem familiarizaţi cu semnificaţia ei, cu aspectele ei neproductive şi cu spaţiul pe care ni-l ocupă. Am deveni cu toti roboti functionali care indeplinesc zilnic un numar de operatiuni, limitate as spune eu .... dimineata ne trezim in graba, ne bem cafeaua in graba si alergam spre serviciu, spre scoala, cu greu realizam ca intre facturi, banci, treburile casnice, copii , familie am uitat sa traim, ne vom amagi spunandu-ne ca asta e viata.... insa cu toti stim ca viata ar trebui sa insemne mai mult!!!...

Realizez ca am devenit un popor care traieste doar doua zile pe saptamana ( in weekend) si asta atunci cand nu suntem prea obositi ...Se pare ca am uitat ca a trai si a supravietui nu e acelasi lucru...

.

Iubirea noastra a murit undeva, sub cuvinte.

Ma culcam adesea langa sufletul tau si era atat de bine acolo. Invatasem sa dansez printre vise, dar inima ranita refuza acum sa mai vibreze. Iubirea noastra a murit undeva, sub cuvinte. Nu stiu de ce plang, dar visele mele parca s-au trezit la realitate. Poate pentru ca nu mai pot imparti cu tine frumusetea unui curcubeu in zilele cand esti trist. Poate doar de tristetea amurgurilor, poate de drag, de blandete... cine mai stie? Astazi sufletul meu e plin de indoieli. Dragostea mea e ca un copil parasit si nu mai simt bataile inimii tale spunandu-mi atat de simplu... te iubesc. La miez de noapte, cand doar lumina lunii ne priveste, tineretea noastra a murit, iar apusul incepe sa doara. De ce-mi interzic tot ceea ce-mi doresc din toata inima?

Probabil am nevoie sa imi creasca aripi noi...

Imi place sa zbor, mi-e drag sa simt bucuria, insa zborul meu nu este intotdeauna lin si cad... nu o data.. ci de multe ori. Atunci ma simt umilita, ma simt neputincioasa, simt o furie de nedescris pe mine, pe viata, pe tot ceea ce ma inconjoara. .....Cad acum... insa ma vad cum cad... ma observ si vad ca e nevoie de caderea aceasta. E neplacut, doare, dar nu ma pot opri din cadere. Mi-e frica insa stiu ca n-am putere sa imi gasesc echilibrul, nu acum.. stiu ca n-am de ales decat sa imbratisez si sa accept caderea. 

Nu inteleg nimic.. dar stiu ca nu e nimic de inteles.. ma doare totul si totusi durerea nu vine din suflet, ma simt goala de energie.. si totusi undeva exista un izvor gata sa fie descoperit.... 

Ma uit la mine si reusesc sa fur un zambet, ma uit la mine si imi sterg lacrimile nevinovate, ma uit la mine si sadesc in ochii mei speranta.... 

Abandonez totul... ma las sa cad.. probabil am nevoie sa imi creasca aripi noi....