Asa mi-e dat.... sa te port in suflet

Am trait atatia ani cu speranta ca poate exista o sansa pentru noi, ca poate exista speranta unui viitor comun... trist e sa vad ca a fost o speranta desarta.... noi doi nu vom putea avea niciodata un viitor comun.... cred ca mi-e dat sa te port in suflet ca o pecete, esti amintirea a tot ce ar fi putut sa fie, amintirea atator lucruri pe care nu le-am trait nicicand... am trait o viata care nu era a mea, am visat un vis strain, te-am inchis in suflet ca pe cea mai de pret comoara si am continuat sa sper ca intr-o zi totul va deveni realitate , mi-am continuat viata zi de zi nelasand nimic sa ma atinga, neobservand pe cei ce imi erau alaturi zi de zi, nu mi-am luat timp sa vad suferinta din ochii celor care ma iubeau , am continuat sa merg inainte nevazand, neauzind, si fara sa simt nimic.... Azi insa stiu ca trebuie sa incep sa privesc in jurul meu la oamenii care mi-au daruit din sufletul lor, azi trebuie sa privesc in jur sa vad tot ce am lasat sa treaca pe langa mine... de azi incep sa traiesc.... de azi stiu ca asa mi-e dat sa te port mereu in suflet.... insa stiu si ca trebuie sa privesc mai atenta in jur la tot ce imi poate oferi viata.... si cine stie poate dandu-le o sansa celor ce ma iubesc va veni ziua cand si eu voi iubi din nou.... pana atunci te voi purta in suflet...!!!!

Te port în suflet, ca pe un vas de pret,
Ca pe-o comoara-nchisa cu peceti,
Te port în trup, în sânii albi si grei,
Cum poarta rodia samânta ei.
Te port în minte, ca pe-un imn sfintit,
Un cântec vechi, cu crai din Rasarit.
Si port la gât, nepretuit sirag,
Strânsoarea cald-a bratului tau drag.
Te port în mine tainic, ca pe-un vis,
In cer înalt de noapte te-am închis.
Te port, lumina rumena de zori,
Cum poarta florile mireasma lor.
Te port pe buze, ca pe un fagur plin.
O poama aurita de smochin,
Te port în brate, horbote subtiri,
Manunchi legat cu grija , fir cu fir.
Cum poarta floarea rodul de cais.
Adânc te port în trupul meu si-n vis.

(Zoica Latcu- Te port in mine)

Si ma intrebi cine sunt....

Si ma intrebi cine sunt... eu,sunt un inger nechibzuit care nu stie ce vrea, ce face sau de unde vine...si ma mistui incet si-mi ard sufletul cu sentimentele dulci care pururea-mi vor murdarii amintirile...

Si ma intrebi cine sunt... eu sunt un om cu un suflet multicolor reflectat in mii de cioburii mult prea ascutite, un om pentru care o clipa e de-ajuns pentru a iesi din clepsidra timpului si a observa ca oamenii nu sunt decât niste fire de nisip captive care se scurg dinspre cer spre pamânt si invers... si ma mistui incet si-mi ranesc sufletul cu sentimente nedorite de nimeni...

Si ma intrebi cine sunt... Eu, sunt o femeie care viseaza si se inalta,care uita sa viseze si cade,se inchide in intuneric si-apoi se-nalta din nou... si din nou, si din nou...se inalta intr-un zbor mereu prea inalt, mereu prea sus...

Si ma intrebi cine sunt eu... eu sunt... nu sunt... cine mai stie!!!....

Maine voi zambi din nou!

 Mi-am frant din nou aripile intr-un zbor mult prea inalt pentru mine si am cazut din nou in aceasi prapastie intunecata din launtrul meu, sunt zile, saptamanii de cand ma tarasc si-mi este un dor teribil sa zbor, sa ies din intunericul din mine si sa ma inalt spre lumina, ma simt obosita dupa perioada asta lunga de sentimente amestecate, in doze mari si necontrolate, sunt speriata, ma simt frustrata, ametita , sfasiata de dor si de vise, lipsita de entuziasm si de orice fel de putere asupra destinului, pana cand  voi mai continua asa, pana cand ma voi lasa afundata in bezna,pana cand voi astepta sa mi se vindece aripile?!... uneorii cred ca m-am lasat sa cad prea repede, prea rau, sau poate aveam nevoie de caderea asta, sau poate am nevoie sa-mi creasca aripi noi??!!... 

 Imi simt ochii cenusii, umbriti de lacrimi uscate. Mi se pare ca am inghesuit prea multe vise si sperante intr-un loc prea neincapator pentru ele … le-am amestecat cu realitatea si-am obtinut un amalgam din care nu mai pot distinge nimic... sunt trista si nelinistita … nisipul din clepsidra mi se scurge lent printre degete, inca nu-i vad capatul si prefer sa inchid ochii pentru ca mi-e teama ca am sa vad unde se termina visul, sau poate imi e teama sa vad ca nu mai am un vis...

 Am decis sa-mi ascund teama si durerea sub pleoape, am sa respir adanc si am sa zambesc din nou. Imi place sa lupt, nu am inteles niciodata de ce … de ce ma incapatanez sa lupt pentru orice... de cele mai multe ori insa ma lupt cu mine insumi, probabil pentru ca nu imi suport propria slabiciune de a plange ca un copil fara sprijin, slabiciunea de a ma topi sub imperiul unor cuvinte, unor sentimente, unor vise neterminate, plang pentru ca nu imi suport frustrarea pentru neputiinta. urasc din tot sufletul rolul de femeie sensibila, demna de compatimire si de aceea imi propun ca maine sa zambesc din nou, sa fiu puternica.... Maine, da, maine... acum insa, as vrea doar sa ma ascund undeva, undeva unde sa pot sa tip si sa plang, sa-mi vars toata durerea care ma macina, fara ca cineva sa ma poata vedea, fara ca cineva sa ma poata auzi, fara ca cineva sa poata macar banui cata durere, cate lacrimi s-au strans in mine...

Maine insa  voi zambi din nou ... maine voi fi din nou femeia puternica si zambitoare a carei lume perfecta nu poate fi zdruncinata de nimic si pe care toti se asteapta sa o vada... Maine...