Avem prea mult din orice, dar prea puţin din ce ar trebui de fapt

Trăim într-o lume suprasaturată, avem prea mult din orice, dar prea puţin din ce ar trebui de fapt. Trăim pe repede-nainte, aşa ştim să trăim azi. Lumea aleargă zilnic şi uită să se oprească măcar o clipă ca să privească în jur. Mulţi oameni trec pe stradă şi nu văd nimic, trec pe lângă alţi oameni şi nu-i remarcă. Trăim haotic, facem multe şi de fapt nu facem nimic. Azi existăm mai mult ca entităţi virtuale decât ca fiinţe , interacţionăm dinamic pe reţele on-line, dar în viaţa reală abia mai schimbăm două vorbe. Existăm fizic, dar nu şi mental, de aceea ne scapă din vedere tot mai mult din ce se întâmplă în lume, ne conformăm şi nu vrem neapărat să mai schimbăm prea multe.

De multe ori am impresia că oamenii zilelor noastre îşi caută cu disperare rostul, menirea, chemarea, pe care mulţi nici nu le găsesc. Unii par recipiente goale sau suflete rătăcite care caută cu disperare ceva, dar habar n-au ce...ne închidem în noi, ne întrebăm tot mai mult şi mai acut ce-i cu noi aici, pentru ce suntem, ce mai putem face… Şi cât timp ne întrebăm şi cugetăm, timpul trece în fugă pe lângă noi si ne vom trezi prea tarziu sau prea batrani penru a mai putea schimba ceva...

Uneori „mai târziu” devine „prea târziu”

Expresia „mai bine mai târziu decât niciodată” nu mereu funcționează. De foarte multe ori anulăm călătorii, vise și motive de iubire pentru o altă zi, pentru altă dată. Iar la sfârșit ne alegem cu regrete, pentru că viața e previzibilă. Nu poți ști ce se va întâmpla mâine sau peste un an. Nu există oameni care să nu regrete că nu au acționat corect atunci când trebuia și au cedat, nu au plecat cu omul pe care l-au iubit, nu au învățat ceea ce le plăcea, nu au călătorit sau nu și-au trăit visul, fiindcă de fiecare dată când trebuia să-și materializeze propriile dorințe  au crezut că vor avea timp pentru mai târziu.Credem că avem tot timpul din lume, dar noi avem doar ziua de azi și atât. Mâine ar putea să nu mai fie,  să nu mai vezi răsăritul soarelui sau să nu mai ții de mână pe cel omul pe care-l iubești. Azi e o șansă, e un dar de la univers pe care trebuie să-l consumi, să-l folosești cum poți tu mai frumos. Să trăiești fiecare clipă și să nu uiți să te bucuri de tine, de cei din jur. Ea te așteaptă să vii și să nu o mai lași niciodată, el atât de mult speră să-ți fie alături. Și lucrurile se amână. Și ambii regretă apoi

.

Uneori „mai târziu” devine „prea târziu”. Prea târziu să fii lângă omul pe care l-ai iubit, fiindcă el deja și-a găsit fericirea.  Prea târziu să-ți îndeplinești un vis. Prea târziu să te muți cu traiul în țara ta preferată. Prea târziu să trăiești o nebunie. Unele clipe care nu sunt trăite la momentul potrivit nu le mai poți repeta, nu le mai poți simți. În viață ți se vor da șanse pe care va trebui să le trăiești atunci: la patru dimineața sau într-o zi de vară. „Mai târziu” nu va exista. Lăsând unele lucruri pentru mai târziu riști să pierzi oameni de calitate, succesul și împlinirea. Riști să conștientizezi că toată viața ta a fost compusă doar din anulări și frici care te-au adus spre regrete și frustrări. Trăiește azi, nu lăsa pe mai târziu – s-ar putea să fie prea târziu.

Se pare ca am uitat ca a trai si a supravietui nu e acelasi lucru...

Trăim zilnic ceea ce se numeşte rutină. Cu toţii suntem familiarizaţi cu semnificaţia ei, cu aspectele ei neproductive şi cu spaţiul pe care ni-l ocupă. Am deveni cu toti roboti functionali care indeplinesc zilnic un numar de operatiuni, limitate as spune eu .... dimineata ne trezim in graba, ne bem cafeaua in graba si alergam spre serviciu, spre scoala, cu greu realizam ca intre facturi, banci, treburile casnice, copii , familie am uitat sa traim, ne vom amagi spunandu-ne ca asta e viata.... insa cu toti stim ca viata ar trebui sa insemne mai mult!!!...

Realizez ca am devenit un popor care traieste doar doua zile pe saptamana ( in weekend) si asta atunci cand nu suntem prea obositi ...Se pare ca am uitat ca a trai si a supravietui nu e acelasi lucru...

.

Iubirea noastra a murit undeva, sub cuvinte.

Ma culcam adesea langa sufletul tau si era atat de bine acolo. Invatasem sa dansez printre vise, dar inima ranita refuza acum sa mai vibreze. Iubirea noastra a murit undeva, sub cuvinte. Nu stiu de ce plang, dar visele mele parca s-au trezit la realitate. Poate pentru ca nu mai pot imparti cu tine frumusetea unui curcubeu in zilele cand esti trist. Poate doar de tristetea amurgurilor, poate de drag, de blandete... cine mai stie? Astazi sufletul meu e plin de indoieli. Dragostea mea e ca un copil parasit si nu mai simt bataile inimii tale spunandu-mi atat de simplu... te iubesc. La miez de noapte, cand doar lumina lunii ne priveste, tineretea noastra a murit, iar apusul incepe sa doara. De ce-mi interzic tot ceea ce-mi doresc din toata inima?

Probabil am nevoie sa imi creasca aripi noi...

Imi place sa zbor, mi-e drag sa simt bucuria, insa zborul meu nu este intotdeauna lin si cad... nu o data.. ci de multe ori. Atunci ma simt umilita, ma simt neputincioasa, simt o furie de nedescris pe mine, pe viata, pe tot ceea ce ma inconjoara. .....Cad acum... insa ma vad cum cad... ma observ si vad ca e nevoie de caderea aceasta. E neplacut, doare, dar nu ma pot opri din cadere. Mi-e frica insa stiu ca n-am putere sa imi gasesc echilibrul, nu acum.. stiu ca n-am de ales decat sa imbratisez si sa accept caderea. 

Nu inteleg nimic.. dar stiu ca nu e nimic de inteles.. ma doare totul si totusi durerea nu vine din suflet, ma simt goala de energie.. si totusi undeva exista un izvor gata sa fie descoperit.... 

Ma uit la mine si reusesc sa fur un zambet, ma uit la mine si imi sterg lacrimile nevinovate, ma uit la mine si sadesc in ochii mei speranta.... 

Abandonez totul... ma las sa cad.. probabil am nevoie sa imi creasca aripi noi....

Toamna e un sentiment!

E atata frumusete in zilele de toamna, te pierzi pur si simplu in ultima rasuflare a frunzelor, dinaintea caderii lente, simti mingiierea lor in timp ce le privesti asezandu-se la picioarele tale aidoma unui covor princiar, E cald si totusi simti ca e toamna, ca e melancolic si trist.

Miroase a toamna,a pamant ud si a frunze mucegaite.Miroase a seri lungi si ceai cu scortisoara,a placinte aburind si joc de carti la ceas de seara...Miroase a lectura de carte veche,a ciocolata amaruie asortata cu cafea fierbinte si a cantec ascultat in surdina... Miroase a pasi impleticindu-se in covor de frunze,a iubiri cu aroma de gutui,a vise despletite prin salcii. Miroase a doruri parasite ,ascunse in trandafiri uscati,miroase a fum de iluzii arse,a sperante invechite-n sertare. Arome subtile, incurcate si amestecate,amalgam cu iz de toamna umeda si rece....Azi, in sufletul meu e toamna... cad amintirii, frunze si doruri...

Voi lasa gandurile la decantat....

Sunt intr-o mare pana de idei. Fie m-am linistit dupa asa zisele furtuni din ultimul timp,fie accidental am suferit o spalare de creier,fie chiar trec printr-o perioada de criza de inspiratie. Nu ca as fi un real talent! Uneori ma intreb si eu, ce m-a determinat sa scriu pe blog? Poate idea de a fi in "tendinte" caci asa e trend-ul,ma chinuie,realmente, talentul sau este ceva ce tine de trecut...Cui ii pasa? De parca ar si interesa pe cineva!Sunt doar un om neinsemnat care s-a trezit ca are si el ceva de spus si ne avand cui, a hotarat sa scrie pentru sine. Paradoxal ar fi, sa reusesc sa ma impresionez...eu...pe mine! Ha,ha...La cat de haotic se invart gandurile,ideile prin capul meu, probabil ca voi gasi intr-o buna zi momentul prielnic pentru a le pune ordonat in sertarul mintii,folosindu-le ca pe o reala sursa de inspiratie in ceea ce voi scrie.Pana atunci,inapoi la haos! Voi lasa gandurile la decantat....