marți, 21 martie 2017

Se pare ca am uitat ca a trai si a supravietui nu e acelasi lucru...






Trăim zilnic ceea ce se numeşte rutină. Cu toţii suntem familiarizaţi cu semnificaţia ei, cu aspectele ei neproductive şi cu spaţiul pe care ni-l ocupă. Am deveni cu toti roboti functionali care indeplinesc zilnic un numar de operatiuni, limitate as spune eu .... dimineata ne trezim in graba, ne bem cafeaua in graba si alergam spre serviciu, spre scoala, cu greu realizam ca intre facturi, banci, treburile casnice, copii , familie am uitat sa traim, ne vom amagi spunandu-ne ca asta e viata.... insa cu toti stim ca viata ar trebui sa insemne mai mult!!!...


Realizez ca am devenit un popor care traieste doar doua zile pe saptamana ( in weekend) si asta atunci cand nu suntem prea obositi ...Se pare ca am uitat ca a trai si a supravietui nu e acelasi lucru...

.

sâmbătă, 30 ianuarie 2016

Iubirea noastra a murit undeva, sub cuvinte.






Ma culcam adesea langa sufletul tau si era atat de bine acolo. Invatasem sa dansez printre vise, dar inima ranita refuza acum sa mai vibreze. Iubirea noastra a murit undeva, sub cuvinte. Nu stiu de ce plang, dar visele mele parca s-au trezit la realitate. Poate pentru ca nu mai pot imparti cu tine frumusetea unui curcubeu in zilele cand esti trist. Poate doar de tristetea amurgurilor, poate de drag, de blandete... cine mai stie? Astazi sufletul meu e plin de indoieli. Dragostea mea e ca un copil parasit si nu mai simt bataile inimii tale spunandu-mi atat de simplu... te iubesc. La miez de noapte, cand doar lumina lunii ne priveste, tineretea noastra a murit, iar apusul incepe sa doara. De ce-mi interzic tot ceea ce-mi doresc din toata inima?




luni, 19 octombrie 2015

Probabil am nevoie sa imi creasca aripi noi...





Imi place sa zbor, mi-e drag sa simt bucuria, insa zborul meu nu este intotdeauna lin si cad... nu o data.. ci de multe ori. Atunci ma simt umilita, ma simt neputincioasa, simt o furie de nedescris pe mine, pe viata, pe tot ceea ce ma inconjoara. .....Cad acum... insa ma vad cum cad... ma observ si vad ca e nevoie de caderea aceasta. E neplacut, doare, dar nu ma pot opri din cadere. Mi-e frica insa stiu ca n-am putere sa imi gasesc echilibrul, nu acum.. stiu ca n-am de ales decat sa imbratisez si sa accept caderea. 


Nu inteleg nimic.. dar stiu ca nu e nimic de inteles.. ma doare totul si totusi durerea nu vine din suflet, ma simt goala de energie.. si totusi undeva exista un izvor gata sa fie descoperit.... 


Ma uit la mine si reusesc sa fur un zambet, ma uit la mine si imi sterg lacrimile nevinovate, ma uit la mine si sadesc in ochii mei speranta.... 


Abandonez totul... ma las sa cad.. probabil am nevoie sa imi creasca aripi noi....



Toamna e un sentiment!



E atata frumusete in zilele de toamna, te pierzi pur si simplu in ultima rasuflare a frunzelor, dinaintea caderii lente, simti mingiierea lor in timp ce le privesti asezandu-se la picioarele tale aidoma unui covor princiar, E cald si totusi simti ca e toamna, ca e melancolic si trist.








Miroase a toamna,a pamant ud si a frunze mucegaite.Miroase a seri lungi si ceai cu scortisoara,a placinte aburind si joc de carti la ceas de seara...Miroase a lectura de carte veche,a ciocolata amaruie asortata cu cafea fierbinte si a cantec ascultat in surdina... Miroase a pasi impleticindu-se in covor de frunze,a iubiri cu aroma de gutui,a vise despletite prin salcii. Miroase a doruri parasite ,ascunse in trandafiri uscati,miroase a fum de iluzii arse,a sperante invechite-n sertare. Arome subtile, incurcate si amestecate,amalgam cu iz de toamna umeda si rece....Azi, in sufletul meu e toamna... cad amintirii, frunze si doruri...




marți, 6 octombrie 2015

Voi lasa gandurile la decantat....





Sunt intr-o mare pana de idei. Fie m-am linistit dupa asa zisele furtuni din ultimul timp,fie accidental am suferit o spalare de creier,fie chiar trec printr-o perioada de criza de inspiratie. Nu ca as fi un real talent! Uneori ma intreb si eu, ce m-a determinat sa scriu pe blog? Poate idea de a fi in "tendinte" caci asa e trend-ul,ma chinuie,realmente, talentul sau este ceva ce tine de trecut...Cui ii pasa? De parca ar si interesa pe cineva!Sunt doar un om neinsemnat care s-a trezit ca are si el ceva de spus si ne avand cui, a hotarat sa scrie pentru sine. Paradoxal ar fi, sa reusesc sa ma impresionez...eu...pe mine! Ha,ha...La cat de haotic se invart gandurile,ideile prin capul meu, probabil ca voi gasi intr-o buna zi momentul prielnic pentru a le pune ordonat in sertarul mintii,folosindu-le ca pe o reala sursa de inspiratie in ceea ce voi scrie.Pana atunci,inapoi la haos! Voi lasa gandurile la decantat....



marți, 18 august 2015

Însă întotdeauna există un preţ de plătit. !!



...Chiar dacă mintea spune că totul e în regulă, sufletul
e pierdut, confuz, fără să ştie exact de ce este nedrept cu
viaţa. Dar ne trezim de dimineaţă şi avem grijă de copii,
de soţi, de amanţi, de şefi, de funcţionari, de elevi, de
acele zeci de persoane care umplu viaţa unei zile normale.
Şi avem veşnic pe faţă un zâmbet şi pe buze un cuvânt
de încurajare, pentru că nimeni nu le poate explica ce -
lor lalţi singurătatea, mai ales când e mereu însoţit. Dar
singurătatea asta există şi corodează ce avem mai bun
în noi, fiindcă trebuie să ne folosim toată energia ca să
părem fericiţi, chiar dacă nu reuşim niciodată să ne în -
şelăm singuri. Totuşi, ne încăpăţânăm să arătăm doar
trandafirul care se deschide în fiecare dimineaţă şi as -
cundem în noi tija plină de spini care ne răneşte şi ne
face să sângerăm.
Chiar dacă ştim că toţi, la un moment dat, s-au simţit
complet singuri, e umilitor să spui „sunt singur, am ne -
voie de companie, trebuie să ucid acest monstru despre
care, la fel ca balaurii din basme, toţi cred că e închipuire,
dar nu e“. Aştept un cavaler viteaz şi neînfricat care să
înfrângă acest balaur şi să-l azvârle în prăpastie, dar cava -
lerul nu apare.
…În loc să căutăm companie, ne izolăm şi mai mult,
ca să ne putem linge rănile în tăcere. Sau ne ducem la
cine şi prânzuri cu persoane care nu au nimic comun cu
vieţile noastre şi îşi petrec tot timpul vorbind de lucruri
care nu au nici cea mai mică importanţă. Ba chiar ne
amuzăm un timp, bem şi petrecem, dar balaurul rămâne
viu. Până ce persoanele cu adevărat apropiate văd că e
ceva greşit şi încep să se simtă vinovate ca nu au reusit
să ne facă fericiţi. Întreabă care-i problema. Răspundem
că e totul în regulă, dar nu e…
E totul mai rău. Vă rog, lăsaţi-mă în pace pentru că
nu mai am lacrimi ca să plâng sau inimă ca să sufăr, am
doar insomnie, gol, apatie, iar voi simţiţi acelaşi lucru,
puteţi să vă întrebaţi singuri. Dar ei insistă şi spun că totul
e numai o perioadă mai grea, sau o depresie, deoarece
se tem să folosească adevăratul şi blestematul cuvânt:
singurătate.
Între timp căutăm necontenit singurul lucru care ne-ar
face fericiţi: cavalerul în armură strălucitoare care să ucidă
balaurul, să culeagă trandafirul şi să-i smulgă spinii.
Mulţi afirmă că suntem nedrepţi cu viaţa. Alţii sunt
mulţumiţi, pentru că găsesc că merităm singurătatea, nefe -
ricirea, fiindcă noi avem totul, şi ei nu.
Dar într-o zi cei care sunt orbi încep să vadă. Cei care
sunt trişti sunt mângâiaţi. Cei care suferă sunt mântuiţi.
Vine cavalerul şi ne răscumpără, iar viaţa se justifică iar…
Dar chiar şi aşa trebuie să minţi şi să înşeli, fiindcă
în acest moment împrejurările sunt altele. Cine n-a avut
niciodată chef să abandoneze totul şi să pornească în
căutarea visului? Visul e întotdeauna riscant, are un preţ
care trebuie plătit, iar preţul ăsta e moartea prin lapi dare
în unele ţări, în altele poate fi ostracizarea socială sau indi -
ferenţa. Însă întotdeauna există un preţ de plătit. Chiar
dacă minţi în continuare iar oamenii se prefac că te cred,
în taină, sunt invidioşi, te vorbesc de rău spunând că eşti
tot ce poate fi mai rău....

                                                Fragment de  Paulo Coelho - Adulter




vineri, 14 august 2015

Un vis plin de candoare!



Visam că scriu şi ce frumos ! Un vis plin de candoare...
Dormeam pe-o stea ce m-a plimbat în drumul ei, spre soare.
Şi tot speram că am să scriu destul pentru o carte
Punând în fiecare vers - din mine - câte-o parte
Când luna a citit ce-am scris m-a întrebat şi ea :
De ce-n cuvântul tău ascunzi mereu câte ceva ?
De ce în versuri ochii-ţi trişti au lacrimi cristaline ?
Nu i-am răspuns , oricum ştia mai bine decât mine .
Când cerul întrebări mi-a pus, doar lui i-am cerut scuze
Spunându-i că n-ascund nimic, dar mi-a citit pe buze
Şi m-a lăsat să înţeleg că ştie de ce-l mint .
Mi-a fost prea teamă uneori de tot ceea ce simt

Am scris depre iubire, viaţă, prin versuri am zburat
Acolo unde n-aş putea s-ajung cu-adevărat
Pe multe foi am scris demult ce aş fi vrut să fiu
Mereu ceva mă tot oprea spunându-mi că-i târziu

Şi m-am trezit în zori. Zâmbeam, dormind cu cartea-n mână .
Mai mult decât un vis ai vrut azi, Doamne, să rămână
Mi-ai dat puterea de acum prin versuri să trăiesc,
Cuvântul meu e prea sărac ... din suflet, MULŢUMESC !