Ce valoare au principiile intr-o lume a compromisurilor?!

Traim intr-o epoca a compromisurilor. Asa se spune. Mai mult. Toata lumea ne indeamna la compromisuri : politicieni, oameni de cultura, vedete. Ni se spune ca numai boii sunt consecventi. Ca principiile nu tin de foame si ca intr-o lume fara reguli, nu castiga sigur cel ce incearca sa respecte vreuna. Ce nu ni se spune niciodata e ca un compromis se raporteaza strict la tine si nu la reguli exterioare tie, impuse de societate. Si, prin urmare, un compromis e o negare a propriei fiinte. Ca sa te negi, trebuie intai sa stii cine esti. Si trebuie sa descoperi lucrurile acelea in care crezi, in jurul carora orbiteaza viata ta interioara, lucrurile acelea fara de care drumurile pe care mergi nu sunt ale tale. Exista oameni care nu fac compromisuri ? Exista, oare, oameni care se pot recunoaste in fiecare clipa in oglinda ? A caror viata e calauzita de un unic si drept fir al Ariadnei ? Nu stiu. Dar sunt convinsa ca cei mai multi dintre noi am trait acele momente in care viata, oamenii sau propria incapacitate de a lupta ne pun in fata unei dileme. Respectarea cu orice riscuri a ceea ce pana atunci fusese o valoare adanc incastrata in structura noastra de rezistenta sau renuntarea la ea pentru a putea merge mai departe sau pentru ca, pur si simplu, sa ne fie un superficial “mai bine”. Te framanti si asisti, ca anesteziat, cum decizia ti se strecoara pe langa vointa. E ca atunci cand simti cum ochii ti se-nchid si n-ai vrea sa dormi dar pleoapele se-ncapataneaza sa se plece. Si-ti spui dar, in fond, de ce nu ? Doar pentru cateva secunde. Si adormi impacat cu gandul ca te-ai impotrivit din toate puterile, ca ai facut totul pentru a rezista somnului. Si, mai ales, ca infrangerea ta nu e, de fapt, decat un armistitiu facut cu tine insuti, in aceasta lupta supraomeneasca. Intotdeauna avem justificari solide pentru orice compromis facut. Compromisul nu e un act spontan, facut intr-o clipa de pierdere temporara a capacitatilor mentale. Intai ne pregatim terenul. Trebuie mai intai sa ne convingem singuri ca nu se poate altfel. Ca este singura solutie viabila la problema aparuta. Apoi, pe masura ce ne convingem de necesitatea compromisului, ajungem sa ne obisnuim cu ideea si sa nu ni se mai para nici macar o abdicare de la valorile pana mai ieri sfinte. Odata resemnati, incepem sa ne reconstruim universul fara acea valoare, fara acel principiu pe care ne pregatim sa-l incalcam. Si, printr-un proces miraculos, ajungem, la un moment dat, sa ne intrebam la ce ne-o fi trebuit valoarea sau principiul respectiv, ca lumea arata la fel si dupa ce le-am abandonat noi. Apoi, odata facut, compromisul devine o parte din noi. Ne pregatim sa-l aparam in fata celorlalti asa cum facem cu lucrurile in care credem. O lupta din care trebuie sa iesim invingatori. Altfel, vom fi nevoiti s-o luam de la capat cu justificarile. Dar, intre timp, vom fi facut compromisul. Iar un compromis atrage dupa sine alte compromisuri. Odata abandonat un principiu, se clatina toate celelalte. Asta in cazul in care scara noastra de valori nu era o adunatura de idei culese de la altii sau ingurgitate mecanic odata cu laptele matern. Chiar daca nu realizam, nimic nu mai e la fel ca inainte. Am renuntat la o parte din noi si ea trebuie inlocuita. In fond, un compromis nu e un compromis decat atat timp cat noi il consideram ca atare. Daca reusim sa ne convingem ca avem nevoie de el ca de aer, ca viata noastra depinde de asta, ca nu putem merge mai departe fara sa abdicam de la valorile noastre, compromisul devine o necesitate. Totul e intre mine si mine. Si cum eu sunt cel care a stabilit scara de valori, tot eu sunt cel ce-o pot modifica, in functie de circumstante. In timp, voi capata chiar o dexteritate remarcabila in a schimba prioritatile intre ele si de a transforma fiecare valoare renegata intr-un castig personal. Ba chiar putem deveni mandri de abilitatile noastre de a ne adapta. Putem fi admirati pentru usurinta cu care schimbam macazele, trecand de pe o linie moarta pe una viabila, renuntand la cateva principii. Nu asta inseamna reusita in viata ? Sa te poti adapta rapid, sa iei decizii in situatii limita, fara sentimentalisme si procese de constiinta. Toata lumea ii apreciaza pe invingatori. Nu-i intreaba nimeni cate valori au aruncat din nacela pentru ca balonul lor sa zboare. Si-apoi, de ce ar face-o ? Nu castigi un razboi numarandu-ti mortii. Rareori omul a reusit sa se puna de acord cu constiinta sa. Accesoriu nesolicitat dar costisitor al statutului nostru uman, constiinta reuseste, de cele mai multe ori, sa se afle in conflict mocnit cu posesorul. Si nimeni nu vrea sa se afle intr-o stare conflictuala permanenta. Iar cel mai simplu mod de a evita confruntarea obositoare cu constiinta este sa renunti la principii si valori. N-ai principii, nu ai ce sa-ncalci. N-ai valori in care sa crezi, nu ai ce sa tradezi. Mai mult, un om care decide ca n-are principii, se considera un om liber, neingradit. Poate face ce-i trece prin cap sau ce-i spune inima fara sa se preocupe de incompatibilitati stresante. E, oare, o solutie ? Nu ! Pentru ca orice om e definit de lucrurile in care crede. Fiecare om are tot atata valoare ca si lucrurile pentru care e dispus sa lupte pana la capat. In primul rand cu el insusi.