Nu zbor, nu cant... sunt dupa propriul vostru chip!!

Am venit inre voi plina de fiorul iubirii

plina de exuberanta descoperirii profunzimilor de-adevar

Dar in scurt timp mi-ati astupat fantanile

ce-au tasnit de la sine cu pietre si noroi.

Ati cioplit niste gratii mari, si-as fi incaput cu totul in colivie

daca o aripa n-ar fi fost prea lunga;

nu se acomoda nicicum sistemelor voastre-

atunci ati taiat-o.

Am sangerat o vreme, n-am mai zburat,

dar mi-am reamintit cantecul ingerilor

si n-am putut multa vreme sa tac

am invatat sa cant in colivie

stiind ca oricum n-am sa mai zbor niciodata fara aripa.

De-atata cantat insa mi-a crescut ciocul atarnand afara liber

ca o exvrescenta ce sfida traditiile mostenite si cultivate.

Atunci v-ati adunat pentru o noua ciuntire.

Fara cioc, cu ochii mari de nedumerire am ramas mut

niciodata n-am mai cantat, insa privindu-ma multi

mi-a crescut mana ca sa pot sa-i ating sa-i mangai,

sa le-mpreun cu ei in ruga si-am ramas fara mana.

Nu zbor, nu cant, sunt dupa propriul vostru chip.

Mi-e teama si sa iubesc, ca nu cumva inima mea fericita

sa creasca mare si ca sa nu sparga gratiile incarcerarii

mi-ati smulge-o din piept,

sa raman ca unii dintre voi: un adevar fara iubire.