...Chiar dacă mintea spune că totul e în regulă, sufletul
e pierdut, confuz, fără să ştie exact de ce este nedrept cu
viaţa. Dar ne trezim de dimineaţă şi avem grijă de copii,
de soţi, de amanţi, de şefi, de funcţionari, de elevi, de
acele zeci de persoane care umplu viaţa unei zile normale.
Şi avem veşnic pe faţă un zâmbet şi pe buze un cuvânt
de încurajare, pentru că nimeni nu le poate explica ce -
lor lalţi singurătatea, mai ales când e mereu însoţit. Dar
singurătatea asta există şi corodează ce avem mai bun
în noi, fiindcă trebuie să ne folosim toată energia ca să
părem fericiţi, chiar dacă nu reuşim niciodată să ne în -
şelăm singuri. Totuşi, ne încăpăţânăm să arătăm doar
trandafirul care se deschide în fiecare dimineaţă şi as -
cundem în noi tija plină de spini care ne răneşte şi ne
face să sângerăm.
Chiar dacă ştim că toţi, la un moment dat, s-au simţit
complet singuri, e umilitor să spui „sunt singur, am ne -
voie de companie, trebuie să ucid acest monstru despre
care, la fel ca balaurii din basme, toţi cred că e închipuire,
dar nu e“. Aştept un cavaler viteaz şi neînfricat care să
înfrângă acest balaur şi să-l azvârle în prăpastie, dar cava -
lerul nu apare.
…În loc să căutăm companie, ne izolăm şi mai mult,
ca să ne putem linge rănile în tăcere. Sau ne ducem la
cine şi prânzuri cu persoane care nu au nimic comun cu
vieţile noastre şi îşi petrec tot timpul vorbind de lucruri
care nu au nici cea mai mică importanţă. Ba chiar ne
amuzăm un timp, bem şi petrecem, dar balaurul rămâne
viu. Până ce persoanele cu adevărat apropiate văd că e
ceva greşit şi încep să se simtă vinovate ca nu au reusit
să ne facă fericiţi. Întreabă care-i problema. Răspundem
că e totul în regulă, dar nu e…
E totul mai rău. Vă rog, lăsaţi-mă în pace pentru că
nu mai am lacrimi ca să plâng sau inimă ca să sufăr, am
doar insomnie, gol, apatie, iar voi simţiţi acelaşi lucru,
puteţi să vă întrebaţi singuri. Dar ei insistă şi spun că totul
e numai o perioadă mai grea, sau o depresie, deoarece
se tem să folosească adevăratul şi blestematul cuvânt:
singurătate.
Între timp căutăm necontenit singurul lucru care ne-ar
face fericiţi: cavalerul în armură strălucitoare care să ucidă
balaurul, să culeagă trandafirul şi să-i smulgă spinii.
Mulţi afirmă că suntem nedrepţi cu viaţa. Alţii sunt
mulţumiţi, pentru că găsesc că merităm singurătatea, nefe -
ricirea, fiindcă noi avem totul, şi ei nu.
Dar într-o zi cei care sunt orbi încep să vadă. Cei care
sunt trişti sunt mângâiaţi. Cei care suferă sunt mântuiţi.
Vine cavalerul şi ne răscumpără, iar viaţa se justifică iar…
Dar chiar şi aşa trebuie să minţi şi să înşeli, fiindcă
în acest moment împrejurările sunt altele. Cine n-a avut
niciodată chef să abandoneze totul şi să pornească în
căutarea visului? Visul e întotdeauna riscant, are un preţ
care trebuie plătit, iar preţul ăsta e moartea prin lapi dare
în unele ţări, în altele poate fi ostracizarea socială sau indi -
ferenţa. Însă întotdeauna există un preţ de plătit. Chiar
dacă minţi în continuare iar oamenii se prefac că te cred,
în taină, sunt invidioşi, te vorbesc de rău spunând că eşti
tot ce poate fi mai rău....
