Un strop de "regret"...!!...

 E destul de greu să te gândeşti la viitor şi să-ţi accepţi prezentul...când umbra amintirilor şi izul sărat al trecutului sau cel puţin al frânturilor sale sumbre încă te urmăresc şi nu-ţi permit să respiri normal. Regretele fac parte din propria noastră poveste şi ar trebui să le putem accepta aşa cum sunt ele... în forma lor iniţială. Cel ce spune că n-a regretat niciodată nimic, minte... nu există om care să nu fi gustat măcar o dată din această otravă. Ar fi un basm să poţi trăi in pace cu propriile tale temeri si frustrări, cu greşelile şi gândurile mai puţin umane...căci din toate astea îşi au izvorul cel mai adesea...regretele.Ce regret eu?... cel mai adesea regret tot ceea ce nu am facut la timpul potrivit, regret multe decizii pripite pe care le-am luat si care mi-au schimbat viata intr-un mod in care nu as fi dorit, dar mai ales regret momentele in care nu am fost suficient de puternica sa lupt pentru ceea ce imi doream cu adevarat,pentru ceea ce am iubit cu adevarat, regret ca m-am lasat conditionata de cei din jurul meu si nu am fost suficient de independenta sa-mi iau propriile decizii.... insa nu voi regreta niciodata ca am iubit, ca m-am daruit, ca am facut bine acolo unde nu era dorit, nu voi regreta niciodata ca am ales fericirea celor dragii in locul propriei mele fericirii, si nu voi regreta niciodata ca am cunoscut persoane care au plecat din viata mea, pentru ca fiecare in parte mi-a daruit ceva bun sau mai putin bun, insa din toate am invatat ceva...  nu voi regreta nicicand ca te-am iubit, pentru ca in ciuda suferintei tu ai fost cel care m-a invatat sa iubesc, sa traiesc, sa ma daruiesc, m-ai invatat sa vad lumea si viata cu altii ochii!!...

E greu sa privesc spre viitor cu sufletul impovarat de regrete... insa merg inainte pentru ca stiu ca acolo undeva ceva frumos ma asteapta... De azi voi invata sa traiesc fara regrete...

Amintirile e ce-ti ramane atunci cand nu-ti ramane nimic...

Tot ce-ţi rămâne atunci când nu-ţi mai rămâne nimic, tot ceea ce vrei atunci când nu mai vrei nimic,tot ce mai primesti atunci cand nu mai primesti nimic sunt amintirile... imaginii trecatoare ale proprieii vieti, momente pierdute in timp si regasite in suflet, e tarziu, trecutul nu se mai poate schimba,si tot ce-mi raman sunt amintirile, recii , frumoase, bune sau mai putin bune, amintirii dulci-dureroase ale trecutului , al momentului trecerii tale prin viata mea ... si poate ca amintirea e pedeapsa pentru lucrurile pe care le regret, şi e mângâierea pentru lucrurile care regret că s-au terminat...  Cel mai mult insa ma chinuie amintirea ta, un amalgam de culori amestecate cu franturi de conversatie, mangaieri, soapte,imbratisari ....etape care nu se mai repetă, momente care nu se mai întorc, speranţe care încă ma bântuie. Momente pierdute în timp, visuri eşuate pe ţărmurile dorinţei, cuvinte nespuse...deziluzie. Amintirile ma ţin în viaţă în astfel de momente. Amintirile rămân pentru totdeauna.... Amintirile ma trag de mânecă în cele mai nepotrivite situaţii, cu glasul lor de bunică înţeleaptă: "Mai ştii cum era când...?"amintirile creează visuri, speranţe noi, dorinţe mai puternice... Amintirile nu ţin de cald sau de foame, dar ţin de singurătate..... imi amintesc cum era! Şi pentru un moment sunt acolo, în trecut, exact ca atunci, sau poate mai matură, şi  spune: "Ce frumos a fost!"...

Da!.. ce frumos a fost... insa a fost si nu se mai intoarce, si ma intreb pana cand vor putea amintirile sa-mi tina de cald, si de singuratate?!.... pana cand vor putea amintirile sa inlocuiasca viata.... nu pentru mult imi spun, stiu ca ar trebui ca totul sa ramana undeva in urma iar eu sa-mi continui viata,stiu ca amintirile nu te pot inlocui, ceea ce nu stiu este de ce ma amagesc cu amintirii, cu franturi dintr-o viata trecuta.... Tot ce-mi doresc e sa pot sa-mi continui viata, de aici de la zero.... din punctul asta in care nu mai am nimic dacat amintirile... din punctul asta in care iti spun "adio"...

Adio, iubirea mea!, ne vedem in amintirile mele!!!.....

Voi invata din nou ce inseamna Viata....

Ce cauta un om intr-o viata? De unde stii cind sa te opresti din cautare, din plans, din indiferenta , din bunatate sau rautate? Ce se intimpla cind nimic nu e indeajuns pentru a umple un gol, lasat de persoana pe care ai iubit-o mai mult decat orice?... si cum de ma mai astept sa ma gaseasca cineva cind eu inca ma mai caut? La ce imi mai trebuie adevarul daca acesta ma distruge? Treptat toate sentimentele mi s-au luat.... Mi s-au luat cand imi era mai bine, cand soarele parea ca iese dintre norii grei, iar acum nu ma mai atinge nimic....A trecut mult timp de cand nu am mai vorbit cu sufletul meu, poate ca amandoi aveam nevoie de o pauza... inainte obijnuiam sa ma analizez, sa ma incurajez, ... iar in fiecare seara stateam de vorba cu mine, vorbeam ore intregi despre tine, despre tot ce ai facut, despre tot ce ai spus, vorbeam pana si de ceia ce nu ai spus, acum nu o mai fac, sa indraznesc sa cred ca te-am uitat?!!... nu, nu am facut-o , insa am cazut intr-o specie de transa, sau mai bine zis sunt intr-o faza de robotizare a propriei vietii, merge totul in automat,oricum traim intr-o era in care programarea face parte din noi... asa ca, de ce nu as trai si eu asa, trazindu-ma dimineata fara sa ma intreb de ce , sau pentru cine, fara sa ma mai gandesc ca adevaratul scop al zilei este sa o traiesti cu adevarat?!.... pot foarte bine sa ma trezesc dimineata cu unicul gand ca trebuie sa plec la serviciu, fara sa ma mai gandesc ca dupa o zi lunga si obositoare nu ma va astepta nimeni acasa... pot foarte bine sa-mi notez pe agenda sa ud florile o data la doua zile fara a le privi, fara a le vorbi, fara a ma bucura de ele.... pot sa-mi fac cumparaturile fara sa realizez cu adevarat ce cumpar.... pot sa mananc fara sa simt savoarea.... pot sa ma plimba prin parc fara a vedea zambetul minunat al copiilor ce se joaca....vezi?!!.. m-am vindecat... acum pot face orice fara a lasa sa ma atinga.... nu-mi mai petrec noptile plangand si nu ma mai gandesc la tine, am devenit imuna, la tine, la lipsa ta... nu ma mai atinge nimic.....

Si tot asa de ceva vreme sunt vie dar fara viata... iar azi ma simt prinsa intre atatea ganduri si intre atatea sentimente, incat simt ca o sa incep sa plang  in vazul lumii.... poate ca plansul va sterge nepasarea aceasta cu care imi traiesc viata.... poate ca ar trebui sa las plansul sa ma ingenuncheze din nou.... poate ca in felul acesta de acolo de jos de pe genunchi voi putea din nou ridica ochii si privi spre viitor cu Speranta... poate ca asa, de acolo de jos ridicandu-mi ochii spre cer voi invata din nou ce inseamna Viata....

Asa mi-e dat.... sa te port in suflet

Am trait atatia ani cu speranta ca poate exista o sansa pentru noi, ca poate exista speranta unui viitor comun... trist e sa vad ca a fost o speranta desarta.... noi doi nu vom putea avea niciodata un viitor comun.... cred ca mi-e dat sa te port in suflet ca o pecete, esti amintirea a tot ce ar fi putut sa fie, amintirea atator lucruri pe care nu le-am trait nicicand... am trait o viata care nu era a mea, am visat un vis strain, te-am inchis in suflet ca pe cea mai de pret comoara si am continuat sa sper ca intr-o zi totul va deveni realitate , mi-am continuat viata zi de zi nelasand nimic sa ma atinga, neobservand pe cei ce imi erau alaturi zi de zi, nu mi-am luat timp sa vad suferinta din ochii celor care ma iubeau , am continuat sa merg inainte nevazand, neauzind, si fara sa simt nimic.... Azi insa stiu ca trebuie sa incep sa privesc in jurul meu la oamenii care mi-au daruit din sufletul lor, azi trebuie sa privesc in jur sa vad tot ce am lasat sa treaca pe langa mine... de azi incep sa traiesc.... de azi stiu ca asa mi-e dat sa te port mereu in suflet.... insa stiu si ca trebuie sa privesc mai atenta in jur la tot ce imi poate oferi viata.... si cine stie poate dandu-le o sansa celor ce ma iubesc va veni ziua cand si eu voi iubi din nou.... pana atunci te voi purta in suflet...!!!!

Te port în suflet, ca pe un vas de pret,
Ca pe-o comoara-nchisa cu peceti,
Te port în trup, în sânii albi si grei,
Cum poarta rodia samânta ei.
Te port în minte, ca pe-un imn sfintit,
Un cântec vechi, cu crai din Rasarit.
Si port la gât, nepretuit sirag,
Strânsoarea cald-a bratului tau drag.
Te port în mine tainic, ca pe-un vis,
In cer înalt de noapte te-am închis.
Te port, lumina rumena de zori,
Cum poarta florile mireasma lor.
Te port pe buze, ca pe un fagur plin.
O poama aurita de smochin,
Te port în brate, horbote subtiri,
Manunchi legat cu grija , fir cu fir.
Cum poarta floarea rodul de cais.
Adânc te port în trupul meu si-n vis.

(Zoica Latcu- Te port in mine)

Si ma intrebi cine sunt....

Si ma intrebi cine sunt... eu,sunt un inger nechibzuit care nu stie ce vrea, ce face sau de unde vine...si ma mistui incet si-mi ard sufletul cu sentimentele dulci care pururea-mi vor murdarii amintirile...

Si ma intrebi cine sunt... eu sunt un om cu un suflet multicolor reflectat in mii de cioburii mult prea ascutite, un om pentru care o clipa e de-ajuns pentru a iesi din clepsidra timpului si a observa ca oamenii nu sunt decât niste fire de nisip captive care se scurg dinspre cer spre pamânt si invers... si ma mistui incet si-mi ranesc sufletul cu sentimente nedorite de nimeni...

Si ma intrebi cine sunt... Eu, sunt o femeie care viseaza si se inalta,care uita sa viseze si cade,se inchide in intuneric si-apoi se-nalta din nou... si din nou, si din nou...se inalta intr-un zbor mereu prea inalt, mereu prea sus...

Si ma intrebi cine sunt eu... eu sunt... nu sunt... cine mai stie!!!....

Maine voi zambi din nou!

 Mi-am frant din nou aripile intr-un zbor mult prea inalt pentru mine si am cazut din nou in aceasi prapastie intunecata din launtrul meu, sunt zile, saptamanii de cand ma tarasc si-mi este un dor teribil sa zbor, sa ies din intunericul din mine si sa ma inalt spre lumina, ma simt obosita dupa perioada asta lunga de sentimente amestecate, in doze mari si necontrolate, sunt speriata, ma simt frustrata, ametita , sfasiata de dor si de vise, lipsita de entuziasm si de orice fel de putere asupra destinului, pana cand  voi mai continua asa, pana cand ma voi lasa afundata in bezna,pana cand voi astepta sa mi se vindece aripile?!... uneorii cred ca m-am lasat sa cad prea repede, prea rau, sau poate aveam nevoie de caderea asta, sau poate am nevoie sa-mi creasca aripi noi??!!... 

 Imi simt ochii cenusii, umbriti de lacrimi uscate. Mi se pare ca am inghesuit prea multe vise si sperante intr-un loc prea neincapator pentru ele … le-am amestecat cu realitatea si-am obtinut un amalgam din care nu mai pot distinge nimic... sunt trista si nelinistita … nisipul din clepsidra mi se scurge lent printre degete, inca nu-i vad capatul si prefer sa inchid ochii pentru ca mi-e teama ca am sa vad unde se termina visul, sau poate imi e teama sa vad ca nu mai am un vis...

 Am decis sa-mi ascund teama si durerea sub pleoape, am sa respir adanc si am sa zambesc din nou. Imi place sa lupt, nu am inteles niciodata de ce … de ce ma incapatanez sa lupt pentru orice... de cele mai multe ori insa ma lupt cu mine insumi, probabil pentru ca nu imi suport propria slabiciune de a plange ca un copil fara sprijin, slabiciunea de a ma topi sub imperiul unor cuvinte, unor sentimente, unor vise neterminate, plang pentru ca nu imi suport frustrarea pentru neputiinta. urasc din tot sufletul rolul de femeie sensibila, demna de compatimire si de aceea imi propun ca maine sa zambesc din nou, sa fiu puternica.... Maine, da, maine... acum insa, as vrea doar sa ma ascund undeva, undeva unde sa pot sa tip si sa plang, sa-mi vars toata durerea care ma macina, fara ca cineva sa ma poata vedea, fara ca cineva sa ma poata auzi, fara ca cineva sa poata macar banui cata durere, cate lacrimi s-au strans in mine...

Maine insa  voi zambi din nou ... maine voi fi din nou femeia puternica si zambitoare a carei lume perfecta nu poate fi zdruncinata de nimic si pe care toti se asteapta sa o vada... Maine...

Ce sunet ciudat e tacerea!!!

                                                                           

In ultima vreme in viata mea dainuie o liniste dementiala, in fiecare seara cand ma intorc acasa ma asteapta cuminte printre cani de cafea si ganduri prafuite aruncate la intamplare pe covor, ma saluta atunci cand deschid usa, apoi mi se aseaza cuminte in suflet si incearca sa nu ma deranjeze... n-as fi crezut sa spun asta vreodata insa imi e dor de cuvintele aruncate la intamplare prin camera si de sunetul lor atunci cand loveau peretii, mi-e dor de gandurile noastre atunci cand se certau, de zbucium.... 

E prea liniste... Ma ucide acum linistea asta, in jurul meu se invart doar amintiri, aud rasetele mele de altadata.... sa dus bucuria acum, sa dus ca si cum nu m-ar fi cunoscut , ca si cum nu m-ar fi mangaiat, ca si cum nu mi-ar fi lacrimat... Ma doare, da, ma doare linistea si-n mine a ramas doar un gol imens, pana si lacrimile ratacite in seara asta pe obrajii mei sunt linistite, nici macar muzica data la maxim nu reuseste sa acopere linistea .... un ultim gand ratacit printre cartile aruncate in dezordine pe birou imi sopteste: ce sunet ciudat e tacerea!! ...